Coacăze negre (Ribes nigrum)

Destul de târziu, aproape în sec. XV au început să cultive acest fruct în vestul şi nordvestul Europei (Câmpia Germaniei, zona oraşelor Hansa) şi Marea Baltică. Valoarea nutritivă a fost descoperită din timp, fiind folosite în medicina populară pe o scară foarte largă.

În timpul celui de-al II-lea război mondial pe teritoriul Marii Britanii lipseau din alimentaţia zilnică fructele cu conţinut înalt de vitamina C (de ex. portocale). Deoarece coacăzele negre sunt foarte bogate în această vitamină şi clima Marii Britanii este perfectă pentru culitivarea acestui fruct, guvernul britanic din aceea perioadă a încurajat crearea plantaţiilor de coacăze. Cantitatea cultivată de britanici a crescut după acestă încurajare. Din anul 1924, aproape toată cantitatea de fructe era preparată ca sirop, pe care „copiii naţiuni ” au primit-o gratuit. Astfel şi în zilele noastre coacăzele negre sunt fructele preferate de britanici. Fructele sunt preparate în mai multe modalităţi.

Este de însemnat conţinutul crescut în celuloză, proteine şi pectine. Totodată e semnificativă cantitatea de  săruri minerale: calciu, magneziu şi fosfor. În sec. XII. în mai multe mănăstiri sunt amintite efectele pozitive în vindecarea erupţiilor infectate de pe piele. Coacăzele consumate cu regularitate au un efect în reducerea nivelului colesterolului şi a trigliceridelor. Ajută în echilibrul de fiecare zi, au efect antibiotic, modificând favorabil flora intestinală. Sunt cercetate efectele lor de detoxifiere a acţiunii lor diuretice. În medicina populară este folosită ca sirop, suc, la prăjituri, sau uscate pentru ceai.

Socul negru (Sambucus nigra)

Încă din antichitate grecii au recunoscut valoriile preţioase a socului, precum floarea şi fructul acestuia.  Theofrastos şi Plinius au folosit socul ca plantă medicinală. În zilele noastre este răspândit în toată Europa, ajunge chiar la o înălţime de 3-10 m, planta voluminoasă, care se foloseşte pentru condimente cât şi pentru medicaţie. Din cele mai vechi timpuri, socul este plantat lângă casele oamenilor deoarece se credea că în el se adăposteşte un duh sau o zâna bună, care apără oamenii de nenorociri.

În Prusia era o credinţă veche: zeul pamântului Puschaitis locuia sub un pom de soc. El ţinea legătura cu pământul şi era protectorul dumbravei. În cinstea lui Puschaitis de două ori pe an, primavară şi toamnă sunt organizate festivităţi.

Înaintea descoperirii coloranţilor sintetici era o plantă colorantă importantă: din boabe cu ajutorul altor coloranţi au creat culoarea brună, albastru, violet, purpur, iar din frunze se folosea colorantul verde. Sucul din boabele socului se foloseşte şi azi pentru colorarea diferitelor alimente.

Floarea socului se foloseşte şi pentru prepararea ceaiurilor, dar de multe ori prin adăugarea zahărului şi a  limonadei în apă deţinem suc din floarea socului. Floarea de soc este foarte gustoasă şi dacă o prăjim în aluatul plăcintei. Boabele au un gust foarte intens, puţin amar şi plin de arome pe când floarea este plăcută, uşoară şi energizantă. Nu preferă toată lumea gustul foarte condimentat a fructului proaspăt. Boabele preparate ca pireu sau suc sunt preferate de mulţi dintre noi. Măncarea preparată din carnea sălbatică este mai gustoasă dacă adăugăm puţină pireu de soc. După o plimbare de iarna sau la o răceală poate să ne aducă înapoi energia dacă călzim suc de soc cu miere şi portocale. Sigur că boabele de soc putem să le consumăm oricând, nu doar iarna. Pentru cei care gustul socului este puţin mai acru poate să adaugă puţină zahăr. Astfel şi copii iubesc acest suc din soc.

Un nou beneficiu al consumului legumelor bogate în antioxidanţi

Consumul legumelor bogate în antioxidanţi (de ex. vitamină C, alfa-carotină şi proantocianidine) poate reduce  riscul apariţiei limfomului non-Hodgkin, au arătat rezultatele unei cercetări efectuate de Institutul Women’s Health Study din Iowa si publicate în International Journal of Cancer. Limfomul non-Hodgkin este o formă de cancer care se dezvoltă în ţesutul limfatic. Din datele Societăţii Americane de cancer reiese că sunt diagnosticate anual peste 50000 de cazuri noi de limfomul non-Hodgkin în SUA.

Cercetătorii de la Mayo Clinic College of Medicine conduşi de James Cerhan au examinat 35159 de femei din Iowa între 55 şi 69 ani pentru a evalua obiceiurile lor de consum şi au diagnosticat limfomul non-Hodgkin la 415 dintre ele. La cei care au introdus în alimentaţia lor o cantitate crescută de vitamină C, alfa-carotină sau proantocianidine au înregistrat o scădere cu 22%, 29% şi respectiv 30% a ratei apariţiei acestei boli. Rata aceasta a fost de 38% în cazul manganului. Consumul ridicat al fructelor şi legumelor a redus cu 31% şansa apariţiei limfomului non-Hodgkin. La cei care au consumat legume galbene sau crucifere rata scăderii riscului

a fost de 28% şi 18% respectiv.

Ţelină (Apium graveolens)

Ţelina este a plantă bienală, deci în primul an produce numai frunze, şi abia apoi în al doilea an flori şi seminţe.  Din punct de vedere taxonomic face parte din familia Apiaceae împreună cu morcovul, anasonul, pătrunjelul sau mărarul. În timp ce în Ungaria se folosesc în primul rând pivotul şi frunzele, în Europa de Vest şi în SUA se preferă tulpina plantei. Atât în România cât şi în străinătate este un remediu natural preferat.

Ţelina pe care noi o ştim astăzi provine din regiunea mediteraneană dintr-un soi sălbatic, care s-a răspândit

în toată Africa de Nord şi Europa de Sud. Specia sălbatică creştea şi în flora spontană din Himalaya, dar avea rădăcina mult mai mică, frunzele stufoase şi tulpina mai scurtă. Astăzi, în special în SUA, varietăţile de ţelină cu tulpină cărnoasă sunt cele mai populare.

Ţelina se consumă încă din antichitate. La început a fost utilizată pe post de plantă medicinală, şi abia apoi s-a  făcut popular în lume în rolul de legumă. A fost menţionată (ca remediu medical) prima dată în scris în secolul al IX-lea în Odiseea lui Homer. Grecii antici foloseau frunzele de ţelină drept lauri cu care îi răsplăteau pe atleţii  învingători. Şi în Imperiul Roman a fost folosită pe scară largă timp de secole.

De-abia în Evul Mediu s-a răspândit utilizarea ţelinei ca aliment, şi abia în secolul al XVIII-lea a devenit o legumă recunoscută, când şi clasele superioare ale societăţii au început să consume atât rădăcina cât şi tulpina ţelinei. În SUA a ajuns doar la începutul secolului al XIX-lea.

Ţelina este o sursă excelentă de vitamina K, şi conţine cantităţi semnificative de vitamina C. Conţine, de asemenea, fibre, potasiu, folaţi, molibden, mangan şi vitamina B6. În ţelină se mai găseşte şi calciu, vitamine A, B1 şi B2, precum şi magneziu, fosfor şi fier. Tabelul nutriţional de mai jos vă prezintă datele cele mai importante privind valoarea nutritivă a legumei.